Într-un moment în care sănătatea mintală a copiilor și adolescenților rămâne o preocupare majoră în Statele Unite, psihologul Kenneth Barish, profesor clinic de psihologie la Weill Cornell Medicine, readuce în discuție un rol adesea subestimat: cel al bunicilor. Într-un material publicat de News-Medical.net, Barish argumentează că familia extinsă poate contrabalansa o parte dintre presiunile care apasă asupra copiilor de azi.
O resursă veche pentru o problemă nouă
Argumentul său pornește de la un context îngrijorător: peste 40% dintre adolescenții americani spun că se confruntă cu sentimente persistente de tristețe sau lipsă de speranță. În lectura lui Barish, această realitate nu poate fi separată de o schimbare socială mai amplă, în care sprijinul comunitar și familial s-a subțiat, iar accentul pe performanță individuală a devenit tot mai puternic.
De la „eu” la „noi”
Barish susține că societatea americană a devenit, treptat, mai degrabă una a individualismului decât a solidarității. În opinia sa, această mutație a erodat valorile de bunătate, grijă și apartenență de care copiii au nevoie pentru a-și construi echilibrul emoțional. El leagă această presiune a reușitei de niveluri ridicate de anxietate, depresie și consum de substanțe în comunitățile înstărite, unde succesul poate deveni o măsură aproape exclusivă a valorii personale.
În cartea sa, The Art and Science of Parenting and Grandparenting, publicată de Taylor & Francis Group, Barish își bazează concluziile pe patru decenii de muncă clinică, dar și pe cercetări din neuroștiințe, dezvoltare infantilă și programe educaționale pentru copii. Mesajul central este că bunicii nu sunt doar o prezență afectivă plăcută, ci o parte funcțională a ecosistemului emoțional al unui copil.
Ce pot oferi bunicii, dincolo de afecțiune
În viziunea lui Barish, bunicii oferă ceea ce el numește „molecule de sănătate emoțională”: momente de ascultare, încurajare și disponibilitate care întăresc ceea ce descrie drept „sistemul imunitar emoțional” al copiilor. Ideea nu este una romantică, ci una practică: un copil care simte că există cineva dispus să-l asculte și să-l înțeleagă capătă mai multă siguranță în fața dificultăților inevitabile ale copilăriei.
Psihologul spune că, mai presus de orice, copiii au nevoie de un adult care să-i ajute să înțeleagă că problemele pot fi rezolvate, relațiile pot fi reparate, iar emoțiile dificile nu durează la nesfârșit. În acest cadru, bunicii pot avea un rol complementar față de părinți: pot reduce tensiunea, pot crea spațiu pentru joacă și pot manifesta interes real pentru pasiunile și obiectivele copiilor.
Barish recomandă și conversațiile frecvente, încă de la vârste mici, despre bunătate, empatie și înțelegerea nevoilor celorlalți. El leagă aceste discuții de dezvoltarea unui sens al scopului care depășește succesul personal. În opinia sa, ajutorul oferit altora poate susține echilibrul emoțional și poate reduce fragilitatea produsă de obsesia pentru performanță.
Critica, la fel de importantă ca lauda
Una dintre observațiile care ies în evidență în analiza lui Barish este că problema cea mai frecventă în familii nu este, de fapt, excesul de laudă, ci critica involuntară venită din partea unor rude bine intenționate. Potrivit lui, critica repetată nu îi motivează pe copii să muncească mai mult, ci poate alimenta resentimentul, opoziția și scăderea inițiativei.
În același timp, el avertizează că nu orice formă de laudă ajută. Inspirându-se din conceptul de „mentalitate de creștere” asociat lui Carol Dweck, Barish recomandă aprecierea efortului, nu a inteligenței sau talentului, și valorizarea învățării, nu doar a notelor. Această diferență contează, spune el, pentru că formează reziliență, nu dependență de validare.
O schimbare de perspectivă asupra creșterii copiilor
Barish propune și metode concrete pentru a încuraja cooperarea: conversații de rezolvare a problemelor, ocazii de „resetare” în locul pedepsei și mai multă atenție la felul în care adulții răspund la comportamentele dificile. În logica sa, ajutorul real pentru copii nu înseamnă doar corectarea greșelilor, ci și construirea unei încrederi interioare care să-i ajute să revină după eșec.
Mesajul are o relevanță mai largă decât simpla relație dintre bunici și nepoți. Într-o perioadă în care multe familii trăiesc sub presiunea timpului, a performanței și a izolării, ideea că sănătatea mintală a copiilor depinde și de rețelele de sprijin din jurul lor pare mai puțin nostalgică și mai mult necesară. Nu este vorba doar despre afecțiune, ci despre infrastructura invizibilă care îi ajută pe copii să se simtă văzuți, ascultați și suficient de în siguranță pentru a crește.
În acest sens, bunicii nu apar ca o soluție miraculoasă, ci ca o resursă umană esențială într-un moment în care copiii au nevoie, poate mai mult ca oricând, de relații stabile, răbdare și sens.
