La mai bine de două decenii după atacurile din 11 septembrie 2001, consecințele psihologice ale dezastrului de la World Trade Center continuă să apară în locuri mai puțin vizibile decât ruinele de atunci: în sănătatea mintală a copiilor celor care au lucrat la Ground Zero. Un studiu nou, publicat în PLOS Mental Health, sugerează că trauma trăită de respondenți a fost transmisă, în diferite forme, către generația următoare.
O traumă care nu s-a oprit la prima generație
Fenomenul poartă numele de transmisie intergenerațională a traumei, sau ITT, și nu este nou în literatura de specialitate. A fost documentat anterior la descendenții supraviețuitorilor Holocaustului și ai veteranilor de război. Noutatea acestui caz este că cercetarea se concentrează pe copiii adulților care au intervenit după un eveniment terorist de o amploare istorică, nu pe victimele directe ale atacului.
Ce a analizat studiul
Cercetătorii de la New York State Psychiatric Institute și Columbia University au urmărit un grup de copii acum adulți ai respondenților de la 11 septembrie. Au fost incluși 327 de părinți și 270 de descendenți adulți din 176 de familii. Participanții au completat chestionare standardizate privind sănătatea mintală, sănătatea fizică și sprijinul familial și social, iar părinții au oferit detalii despre expunerea lor la atacuri și despre rolul avut în perioada de după acestea.
Studiul a comparat două subgrupuri: copiii respondenților tradiționali, precum polițiștii și pompierii, și copiii respondenților civili, adică lucrători implicați în operațiunile de recuperare și curățare. Expunerea părinților a fost, în linii mari, comparabilă în privința prafului și a prezenței la fața locului, însă respondenții tradiționali au fost mai predispuși să vadă cadavre și părți de corp și să rămână mai mult timp în zonă.
Ce au găsit cercetătorii
Autorii studiului spun că majoritatea părinților incluși nu mai îndeplineau criteriile pentru PTSD la momentul evaluării, dar prezentau mai frecvent depresie, anxietate și atacuri de panică. În rândul copiilor deveniți adulți, peste 20% aveau depresie, iar peste un sfert prezentau o tulburare de anxietate. PTSD-ul era relativ redus la această generație, însă rata tulburării de consum de alcool era mai mare decât la părinți.
Legătura dintre expunerea părinților și sănătatea mintală a copiilor a apărut în mai multe forme. Expunerea la rămășițe umane și numărul de ore petrecute la fața locului au fost asociate cu un risc mai mare de PTSD la descendenți. Cu cât părinții au rămas mai mult în zona dezastrului, cu atât copiii lor au avut mai des anxietate și panică.
Starea psihică actuală a părinților a contat, de asemenea. PTSD-ul parental a fost asociat cu șanse mai mari ca adulții din generația următoare să aibă PTSD, panică și depresie. Depresia parentală a fost legată de o probabilitate mai mare de depresie la copii, iar tulburarea de panică a părinților a fost asociată cu PTSD la descendenți. Numărul mai mare de evenimente traumatice din viața părinților a fost, la rândul său, conectat cu un risc mai ridicat de depresie la copii.
De ce contează relațiile din familie
Cercetătorii subliniază că trauma nu se transmite doar prin biologie, ci și prin comportament, stil parental și climat emoțional. Un părinte afectat de PTSD poate deveni mai puțin disponibil emoțional, mai inconsistent sau mai puțin capabil să gestioneze conflictele. În unele familii, dificultatea de a vorbi despre traumă poate lăsa copiii fără repere clare de siguranță și încredere.
Studiul arată și că sprijinul social și coeziunea familială pot funcționa ca factori de protecție. Cu alte cuvinte, relațiile apropiate pot atenua efectele traumei, dar le pot și amplifica atunci când sunt fragile. Această idee este importantă nu doar pentru înțelegerea cazului 9/11, ci și pentru modul în care sunt gândite intervențiile de sănătate mintală după dezastre majore.
Diferențe între tipurile de respondenți
Un rezultat interesant al studiului este că tipul ocupației a modificat unele dintre aceste asocieri. În cazul respondenților civili, expunerea mai mare la stresori a fost legată mai puternic de anxietate și simptome de PTSD la copii. În cazul respondenților tradiționali, relațiile negative părinte-copil au fost mai frecvent asociate cu tulburarea de consum de alcool la descendenți.
Autorii sugerează că aceste diferențe pot reflecta culturi profesionale distincte, expuneri diferite la stres și moduri diferite de a face față traumei. În profesiile de intervenție, normele legate de autocontrol, stoicism și autosuficiență pot reduce exprimarea vizibilă a suferinței, dar pot avea și costuri mai greu de observat în viața de familie.
O lecție mai largă despre efectele pe termen lung ale traumei
Rezultatele se adaugă unei literaturi tot mai ample care arată că evenimentele traumatice extreme pot avea ecouri mult dincolo de cei expuși direct. În acest caz, nu este vorba doar despre amintirea unui moment istoric, ci despre felul în care acel moment a modelat sănătatea mintală a unor familii timp de ani și decenii.
Studiul nu spune că fiecare copil al unui responder va dezvolta probleme psihologice. Dar arată că riscul există și că el este influențat de mai mulți factori: expunerea inițială a părintelui, starea lui psihică ulterioară, relațiile din familie și, posibil, mecanisme biologice încă insuficient înțelese. În termeni practici, concluzia este clară: sprijinul pentru supraviețuitorii traumelor majore nu ar trebui să se oprească la persoana care a fost prezentă la eveniment, ci să includă și familia ei.
La 25 de ani de la 11 septembrie, această cercetare amintește că unele catastrofe nu se încheie odată cu stingerea incendiilor sau cu închiderea șantierului de reconstrucție. Ele pot continua să lucreze în tăcere, în interiorul caselor, al relațiilor și al generațiilor care vin după ele.
