La aproape patru luni după ce bombele americane și israeliene au început să lovească Iranul, China încearcă să transforme o criză regională într-o demonstrație de poziționare globală. Potrivit unei analize CNN, liderii de la Beijing au trecut de la teama că un aliat al lor ar putea fi destabilizat la convingerea că războiul a scos la iveală limitele puterii americane și a oferit Chinei ocazia de a se prezenta drept actor responsabil și favorabil păcii.
Beijingul vede o fereastră strategică
În această perioadă, Washingtonul și Teheranul au ajuns la un acord interimar după săptămâni de negocieri, iar regimul de la Teheran a rămas în picioare. Pentru Beijing, faptul că Iranul nu a fost îndepărtat de la putere, iar conflictul a produs costuri economice globale importante, a alimentat o lectură convenabilă: SUA nu au obținut o victorie clară, iar China a reușit să evite o criză energetică severă mai bine decât mulți dintre vecinii săi.
Diplomație publică și semnale calculate
Ministerul chinez de Externe a salutat anunțul privind acordul SUA-Iran și a spus că Beijingul este pregătit să joace un rol activ în „restabilirea păcii și liniștii” în Orientul Mijlociu. Purtătorul de cuvânt Lin Jian nu a confirmat dacă China a avut o contribuție directă la înțelegere, dar a invocat eforturile „neobosite” ale Beijingului pentru încheierea războiului, inclusiv propunerea de pace în patru puncte prezentată de Xi Jinping în aprilie.
Mesajul Chinei a fost amplificat și din exterior. La conferința G7 din Franța, președintele american Donald Trump i-a mulțumit lui Xi Jinping pentru că a rămas „total neutru” și a sugerat că liderul chinez ar fi ajutat la deblocarea soluției. Trump a spus că Xi nu a folosit puterea navală a Chinei pentru a sfida blocada americană asupra porturilor iraniene și a adăugat că „a încercat să ajute”.
Chiar dacă nu este clar în ce măsură Beijingul a contribuit din culise la acordul semnat miercuri, vizitele publice ale unor lideri străini la Beijing au consolidat imaginea pe care China vrea să o proiecteze: aceea a unei puteri care vorbește despre stabilitate în timp ce alții duc războaie.
Un echilibru între sprijin pentru Iran și prudență față de SUA
Pe durata conflictului, China a mers pe o linie diplomatică atent calibrată. A condamnat atacul american și israelian asupra Iranului și a continuat să cumpere petrol iranian, în pofida sancțiunilor SUA. În același timp, a menținut canale de comunicare cu actori de pe ambele părți ale conflictului și a evitat să se implice deschis ca mediator formal, deși Teheranul ar fi dorit sprijinul Beijingului într-un eventual acord de pace.
China a găzduit în această perioadă mai mulți lideri străini, inclusiv pe Trump, pe ministrul iranian de externe Abbas Araghchi și pe lideri ai Pakistanului, descris ca mediator principal al conflictului. Această agendă diplomatică a fost folosită de Beijing pentru a-și întări mesajul că poate vorbi cu toate taberele fără să se alinieze complet niciuneia.
În paralel, ministrul chinez de externe Wang Yi a discutat la telefon cu Araghchi și a cerut ca navigația în Strâmtoarea Hormuz să fie „gestionată corespunzător”. Wang a spus că „zorii păcii au apărut” și că pasul următor depinde de implementarea reală a angajamentelor și de eliminarea interferențelor din exterior.
Discuția despre un posibil „moment Suez” pentru SUA
În China, conflictul a alimentat și o dezbatere mai largă despre poziția Statelor Unite în lume. Unii comentatori au comparat situația cu așa-numitul „moment Suez”, referindu-se la episodul din anii 1950 care a marcat declinul influenței britanice și ascensiunea americană. Într-un editorial publicat de Global Times, profesorul Sun Degang de la Universitatea Fudan a susținut că puterea militară americană nu s-a dovedit atât de copleșitoare pe cât se aștepta Washingtonul și că lipsa unui sprijin aliat solid arată fisuri în sistemul de alianțe condus de SUA.
Alți comentatori chinezi au mers mai departe și au sugerat că războiul a afectat inclusiv credibilitatea americană în raport cu Taiwanul. Hu Xijin a scris pe Weibo că, deși China nu are interesul să poarte „haloul învingătorului” într-un război îndepărtat, conflictul a arătat succesul planificării strategice chineze în fața șocurilor energetice și a diminuat puterea de descurajare a SUA. El a invocat limitele stocurilor de muniție americane și dificultatea Washingtonului de a construi o coaliție occidentală chiar și împotriva unui adversar izolat precum Iranul.
Aceste interpretări nu înseamnă automat că Beijingul a câștigat pe termen lung. Ele arată însă cum China încearcă să lege un conflict din Orientul Mijlociu de propriile sale obiective strategice: slăbirea ordinii dominate de SUA, promovarea unui sistem multipolar și consolidarea ideii că dezvoltarea și neamestecul pot fi prezentate drept alternative la intervenția militară.
Ce câștigă, de fapt, China
Dincolo de retorică, avantajul Chinei pare să fie mai ales unul de percepție. A reușit să treacă printr-o criză energetică majoră fără perturbări comparabile cu cele ale altor economii, datorită rezervelor strategice de petrol și a investițiilor în tehnologie verde și vehicule electrice. A rămas suficient de apropiată de Iran pentru a-și proteja interesele energetice, dar și suficient de prudentă pentru a nu intra într-o confruntare directă cu SUA.
Totuși, analiștii citați de CNN avertizează că o eventuală slăbire a poziției americane nu înseamnă automat o ascensiune fără costuri a Chinei. Sun Chenghao, de la Centrul pentru Securitate Internațională și Strategie al Universității Tsinghua, a spus că SUA rămân cel mai puternic actor extern din Orientul Mijlociu, chiar dacă dominația lor presupune acum costuri politice, militare, economice și de reputație mai mari. În opinia sa, credibilitatea Chinei nu va depinde doar de critica adusă Washingtonului, ci și de capacitatea de a oferi soluții diplomatice concrete și de a contribui la stabilitatea energetică.
În acest sens, războiul din Iran a oferit Beijingului o oportunitate, dar nu și o victorie definitivă. China poate spune că a rezistat mai bine decât mulți alții, că a păstrat deschise canalele diplomatice și că a fost lăudată chiar de Donald Trump pentru neutralitate. Rămâne însă întrebarea esențială: poate transforma această conjunctură într-o influență reală și durabilă, sau doar într-un episod favorabil de imagine într-o competiție globală care continuă să se ascută?
