Degradarea stratului de ozon provocată de activitatea umană ar fi început cu mult mai devreme decât indicau modelele clasice, potrivit unei noi analize realizate la Massachusetts Institute of Technology (MIT) și publicate în IFLScience. Cercetarea sugerează că un semnal detectabil al subțierii ozonului ar fi apărut încă din 1957, adică în anii 1950, nu la sfârșitul anilor 1970, cum se credea în mod obișnuit.
Un semnal apărut înaintea „găurii” din Antarctica
Rezultatul schimbă nu doar cronologia unei probleme atmosferice majore, ci și felul în care este înțeleasă relația dintre industrie și chimia stratosferei. În loc să fi început odată cu explozia utilizării clorofluorocarburilor, sau CFC-urilor, semnele timpurii ar putea fi legate de un alt compus folosit pe scară largă înaintea acestora: tetraclorura de carbon.
Ce au căutat cercetătorii
Echipa MIT a pornit de la o întrebare simplă, dar importantă: dacă oamenii de știință ar fi avut instrumentele și cunoștințele de astăzi, când ar fi putut detecta pentru prima dată o influență umană asupra ozonului? Pentru a răspunde, cercetătorii au folosit 16 modele ale atmosferei care au reprodus chimia ultimului secol și au introdus în ele substanțe industriale apărute în momente diferite.
Modelele au fost folosite pentru a separa semnalele produse de activitatea umană de variațiile naturale, precum erupțiile vulcanice sau fenomenele de tip El Niño, care pot influența și ele nivelul ozonului. Potrivit analizei, semnalul care iese în evidență cel mai devreme apare în 1957, iar singurul candidat plauzibil identificat de cercetători este tetraclorura de carbon.
„Asta e singura substanță care distruge ozonul și care creștea atât de devreme”, a explicat Susan Solomon, profesoară la MIT și una dintre figurile importante ale cercetării asupra ozonului. Ea a spus că oamenii au început să folosească tetraclorura de carbon în anii 1930, ca agent de curățare chimică și solvent de degresare, în timp ce CFC-urile au intrat în uz mai târziu.
De ce contează diferența dintre CFC-uri și tetraclorura de carbon
În imaginarul public, gaura din stratul de ozon este asociată aproape exclusiv cu CFC-urile, substanțe utilizate cândva în frigidere, spray-uri și solvenți. În stratosferă, aceste gaze sunt descompuse de radiația ultravioletă, eliberând atomi de clor care catalizează distrugerea moleculelor de ozon.
Noul studiu nu contestă rolul major al CFC-urilor în formarea găurii de deasupra Antarcticii. În schimb, arată că degradarea ozonului ar fi putut începe mai devreme, sub o altă formă și în altă zonă a atmosferei. Semnalul detectat de modele apare deasupra tropicelor, nu deasupra Antarcticii, unde gaura de ozon s-a format mai târziu, în condiții speciale: frig extrem, izolare atmosferică și acumularea de CFC-uri până la un prag care a declanșat prăbușirea sezonieră din fiecare primăvară.
Cu alte cuvinte, există o diferență între momentul în care atmosfera a început să fie perturbată și momentul în care această perturbare a devenit vizibilă dramatic pentru publicul larg. Descoperirea din 1985 a găurii de ozon a fost un moment de cotitură, dar noua analiză sugerează că povestea începe cu decenii înainte.
Ce înseamnă pentru prezent
Vestea bună este că atât tetraclorura de carbon, cât și CFC-urile au fost eliminate treptat, iar stratul de ozon a început să se refacă într-un mod considerat remarcabil de cercetători. Totuși, studiul publicat în Proceedings of the National Academy of Sciences amintește că succesul politicilor de mediu nu înseamnă sfârșitul riscului.
Solomon a subliniat că efortul de a elimina aceste substanțe a fost unul major, dar a ridicat și întrebarea dacă nu există o obligație de a continua monitorizarea atentă a atmosferei, pentru a verifica dacă aceasta răspunde așa cum se așteaptă oamenii de știință. Mesajul este relevant și dincolo de ozon: tehnologiile noi, de la lansările de sateliți la misiunile spațiale, sunt deja analizate pentru posibile efecte asupra stratului protector al planetei.
Într-un sens mai larg, concluzia studiului este una de prudență. Atmosfera nu reacționează întotdeauna în ritmul în care societatea își schimbă obiceiurile, iar urmele activității industriale pot apărea mai devreme decât le observăm. Tocmai de aceea, monitorizarea continuă rămâne esențială: nu doar pentru a confirma recuperarea ozonului, ci și pentru a surprinde din timp noile presiuni care ar putea apărea.
