O echipă de cercetători a reușit, pentru prima dată, să recupereze ADN uman antic din contextul artei rupestre, după ce a analizat mostre de pigment și de pe pereții unor peșteri din Portugalia și Spania. Descoperirea, publicată în Nature Communications și relatată de IFLScience, deschide o nouă direcție de cercetare pentru studiul picturilor preistorice și al oamenilor care au folosit aceste spații.
Potrivit studiului, probele au fost prelevate din 11 peșteri din Peninsula Iberică, în cadrul unei campanii care a pornit inițial pentru datarea picturilor și pentru analiza compoziției chimice a pigmenților. ADN-ul uman nu era obiectivul principal, iar rezultatul a apărut aproape întâmplător, după cum a explicat Alba Bossoms Mesa, doctorandă la Institutul Max Planck pentru Antropologie Evolutivă și autoare principală a cercetării.
Primele încercări au fost dificile, iar multe mostre au ieșit negative. Situația s-a schimbat când una dintre probele de pigment a indicat prezența ADN-ului uman antic. Cercetătorii au revenit apoi în peșteri și au colectat și mostre de pe pereții din jur, folosite ca element de control. Surpriza a fost că semnalele cele mai clare nu au venit din pigment, ci din pereții fără pictură, ceea ce sugerează că ADN-ul era asociat cu activitatea umană din peșteră, nu cu o contaminare evidentă din sol sau apă.
Ce au arătat probele
În total, echipa a obținut ADN antic din cinci mostre. Cercetătorii spun că nu au detectat ADN de la alte animale în acele probe, ceea ce îi face să creadă că materialul genetic a fost lăsat direct de oameni. Totuși, nu poate fi stabilit cu certitudine dacă ADN-ul provine chiar de la artiștii care au realizat picturile sau de la alte persoane care au trecut ulterior prin acele spații.
Bossoms Mesa a explicat că urmele genetice ar fi putut ajunge pe pereți prin atingere, dar și prin alte moduri, inclusiv prin salivă sau alte fluide corporale. Din acest motiv, cercetătorii tratează rezultatul ca pe o dovadă a prezenței umane în peșteri, nu ca pe o identificare directă a autorilor fiecărei picturi.
Datarea exactă a ADN-ului rămâne limitată. Mostrele nu au conținut suficient ADN mitocondrial pentru o datare genetică precisă, însă echipa a folosit alte indicii. În unele peșteri, intrările au fost blocate de prăbușiri de stâncă de cel puțin 4.000 de ani, ceea ce înseamnă că urmele genetice trebuie să fie mai vechi decât această limită. În plus, compararea unei mostre cu ADN antic din oase datate mai exact a indicat că persoanele respective aparțineau aceleiași populații de vânători-culegători occidentali care a trăit în Iberia între aproximativ 5.000 și 12.000 de ani în urmă.
Ce spune ADN-ul despre oamenii din peșteri
Studiul oferă și câteva indicii limitate despre sexul biologic al unor indivizi. În peștera Escoural din Portugalia, două mostre au fost asociate cu un individ predominant masculin și unul predominant feminin. Într-o altă peșteră, cele două mostre analizate au fost predominant feminine. Cercetătorii subliniază însă că aceste date nu permit, deocamdată, să fie stabilit cine a pictat efectiv pereții.
Importanța descoperirii depășește însă identificarea unor urme genetice. Pentru prima dată, ADN-ul uman antic a fost recuperat direct dintr-un context legat de arta rupestră, iar asta ar putea schimba modul în care sunt studiate peșterile decorate din Europa. Dacă metodele se vor îmbunătăți, oamenii de știință ar putea începe să răspundă la întrebări mai precise despre modul în care erau folosite peșterile, despre zonele frecventate mai des și, posibil, despre diferențe între grupurile care intrau în ele.
Una dintre întrebările mari rămâne dacă aceste picturi au fost realizate doar de Homo sapiens sau dacă și alte specii umane, inclusiv neanderthalienii, au contribuit la arta rupestră. Cercetătorii spun că, în teorie, existența genomurilor complete pentru neanderthalieni și denisoveni ar putea face posibilă testarea acestei ipoteze în viitor. Deocamdată, însă, studiul arată mai ales că pe pereții peșterilor pot rămâne urme genetice suficient de bine conservate pentru a spune ceva despre oamenii care le-au folosit.
Concluzia practică: pentru arheologie, această metodă ar putea deveni un instrument nou pentru a lega arta rupestră de oamenii care au trăit în jurul ei, fără a deteriora picturile.
