Comunitatea românească din Spania a scăzut cu aproape 190.000 de persoane față de nivelul maxim atins în 2012, potrivit datelor Institutului Spaniol de Statistică analizate de romaniatv.net și preluate în analiza citată de Profit.ro. La finalul lui 2025, în Spania mai erau înregistrați aproximativ 609.270 de rezidenți români, față de aproape 799.000 în 2012, ceea ce înseamnă o reducere de circa 24% în 14 ani.
O comunitate care se micșorează, o piață a muncii care se tensionează
Dincolo de cifre, schimbarea spune ceva mai amplu despre felul în care se reașază migrația românească în Europa de Vest. Dacă în urmă cu un deceniu și jumătate Spania era una dintre principalele destinații pentru românii plecați la muncă, astăzi o parte dintre ei aleg să revină acasă sau să își continue traseul profesional în alte condiții. Fenomenul nu este doar demografic, ci și economic: el lovește exact în zonele în care Spania are nevoie de oameni, mai ales în construcții.
Construcțiile, printre sectoarele cele mai expuse
Potrivit materialului citat, mulți dintre românii sosiți în primele valuri de migrație au lucrat ca zidari, tâmplari, electricieni sau instalatori. În timp, o parte dintre ei s-au stabilit, iar copiii lor au intrat deja pe piața muncii din Spania, ocupând posturi calificate sau de coordonare în echipe de lucru. Tocmai această categorie de lucrători, formată în mare parte în economia spaniolă, începe însă să se reducă.
Impactul este resimțit într-un sector care se confruntă de mai mult timp cu dificultăți în atragerea tinerilor către meserii tehnice și manuale. În lipsa unui flux suficient de noi lucrători, plecarea românilor accentuează deficitul de personal specializat. Pentru companiile de construcții, asta poate însemna termene mai strânse, costuri mai mari și o capacitate mai redusă de a prelua proiecte noi.
De ce contează această plecare acum
Contextul economic explică, în parte, această mișcare. Datele Băncii Mondiale citate în material arată că PIB-ul pe cap de locuitor ajustat după paritatea puterii de cumpărare a crescut puternic în România, de la 13.313 dolari în 1990 la 40.666 dolari în 2023. În Spania, indicatorul a urcat de la 31.639 la 47.142 dolari în aceeași perioadă. Diferența dintre cele două economii s-a redus considerabil, de la 18.326 de dolari la 6.476 de dolari.
Această apropiere nu înseamnă că România a ajuns la același nivel de trai ca Spania, dar sugerează că motivația exclusiv economică a emigrării nu mai are aceeași forță ca în anii 2000. Pentru mulți români, întoarcerea nu mai este percepută ca un pas înapoi, ci ca o opțiune mai realistă într-o țară care s-a schimbat vizibil în ultimii ani.
În același timp, Spania se confruntă cu o problemă structurală: are nevoie să construiască mai multe locuințe pentru a răspunde cererii și pentru a tempera creșterea prețurilor, dar se lovește de lipsa forței de muncă exact în domeniile care pot susține acest efort. Reducerea comunității românești nu este singura cauză a deficitului, însă este una importantă, mai ales acolo unde românii au avut un rol constant în șantiere și în rețelele de subcontractori.
O schimbare cu efecte pe termen lung
Faptul că românii din Spania nu mai reprezintă cea mai numeroasă comunitate străină din țară, fiind depășiți de alte grupuri de imigranți, marchează și o schimbare simbolică. Comunitatea care a fost mult timp asociată cu munca în construcții, agricultură și servicii intră într-o etapă nouă, în care mobilitatea nu mai merge într-o singură direcție.
Pe termen lung, această evoluție poate avea efecte în ambele țări. Pentru România, întoarcerea unor oameni cu experiență profesională acumulată în Spania poate însemna competențe noi și o presiune suplimentară pe piața muncii interne, dar și o oportunitate de a recupera forță de muncă calificată. Pentru Spania, însă, plecarea lor lasă un gol într-un moment în care economia are nevoie de mai mulți lucrători, nu de mai puțini.
În spatele statisticilor se află, de fapt, o întrebare mai largă despre echilibrul migrației în Europa: când diferențele economice se micșorează, oamenii nu mai pleacă neapărat din nevoie, ci aleg tot mai des locul în care cred că își pot construi viața cu mai multă stabilitate. Iar această alegere schimbă, încet, și piețele muncii, și orașele, și ritmul în care se ridică locuințele.